September 10, 2015

Mesajul versului rănit

Chiar nu mai pot, am încercat, chiar nu mai pot fi reparat!
E prea târziu, tot a crăpat, în mine totu-i spulberat!
Am un ecou ce nu e nou şi sună grav ca-ntr-un cavou,
Ţipă într-una de durere fără a şti ce-i bun, ce-i rău!

Chiar nu mai pot, am încercat, să mă aştern altfel pe pat!
Mereu la fel îmi pare tot, idei de suflet expirat!
Respir în pungi, secunde lungi,
M-aştern pe jos când mă alungi!
Aer în piept, e incomplet,
Încerc să-l caut, e nedrept!

Mă iei într-una de-un picior,
Mă strângi de gât, mă pui să zbor!
Nu ştii ce vrei, ce cauţi drept!
Te temi de mine, drag poet?

Încerci să striveşti vorbe zeci,
’n al tău caiet să le îndeşi!
Să le supui, să-ţi fie sclave!
Să fie dure-n loc de suave!

Iar cele rele le cinsteşti!
Le pui coroane, le-ocroteşti!
Ne faci să fugim, s-evadăm!
Din lumea ta să ne mutăm!

Sunt doar un vers, un vers rănit!
Pe care-aşa mult l-ai iubit!
Dar m-ai lăsat pierdut pe pat
Şi n-am ştiut ce să mai fac…

Am încercat să mă ridic,
Să-mi iau inima-n dinţi, să zic:
“Dragă părinte, dragă fiu,
Nu mă lăsa… Să zbor nu ştiu!“

Dar ai fugit, m-ai lăsat gol…
Eram în vers, acu-s pe hol…
Şi tremur tot, simt cum mă scurg
Pierd din silabe… rând pe rând.