January 30, 2012

Ultimul tren

Zâmbetele nasc iluzii, lacrimile sădesc frica,
Eşti iar doar tu şi oglinda, uite cum se sparge sticla!
“Împreună-ntotdeauna” e minciună prea des spusă,
De ce să crezi în iluzii când prezentul beat te uită?

De ce să te sui pe trepte dacă scara duce-n gol?
De ce să te-arunci de pe nor când nu ştii ce-i la subsol?
De ce oare săruţi buze ce nu-ţi rostesc numele?
De ce iubeşti rana care înca-ţi roade zilele?

Uite-apare tăcut teama şi-apăsat pe fruntea rece
Simţi sărutul ce odată credeai că te ocroteşte,
Simţi fiorul ce odată te-ncerca târziu în seară
Când era atât de frig şi pleca trenul din gară!

Şi s-a dus şi-n urmă fumul desena mâini ce-mpreună
Încercau să-şi ia adio de la voi ce eraţi unul,
De la voi ce aveaţi aripi unul pentru celălalt,
Dar le-aţi dat pe o scânteie din inima altcuiva.

Şi acum în gara strâmbă sunt doar ecouri pierdute
Vorbe goale, lacrimi mute, născute doar să se uite,
Şoapte şterse, gânduri fade, aruncate la gunoi,
Două şoapte rătăcite ce strigă întruna “noi” . . .