December 1, 2011

Paranoic

Respiră aerul meu, zi-mi de-i simţi gustul de mure,
Căci de-o vreme simt că drumul e pavat cu voci nebune…
Şi-aud şoapte-nghesuite în imagini vagi — umbrite –
Şi nu ştiu de sunt reale sau de-i numai a mea minte!

Uite-ţi dau ochiul meu drept, zi-mi de vezi prin el minuni,
Căci eu jur că de-nchid stângul nu mai văd oameni nebuni!
Văd doar zâmbete! Nu-i ură! Nu-s lacrimi încolonate!
Văd minuni — albe şi pure — oare sunt reale toate?

Ia-mi pulsul, ţi-l dau o clipă, doar să vezi în ce ritm bate –
Eu aud o simfonie, dar nu prea cred că se poate,
Căci de-o vreme toate-n jur sunt bizare, obsedante
Şi-ncep să mă pierd aiurea în imagini delirante!

Iar din păr încep să-mi cadă amintiri grele pe umeri –
Mă doboară, mă apasă! Tu le vezi? Poţi să le numeri?
Dacă da zi-mi câte sunt? Să ştiu de-s a mele toate!
Căci de nu, am furat vise de la cei ce-acu-s departe!

De ce tremur? Eu chiar tremur? Sau tu tremuri? Nu-nţeleg!
De ce se mişcă-n jur totul? Ce se-ntâmplă? Delirez?
Văd cum ies acum din mine! Ce se-ntâmplă? Unde fug?
Pleacă sufletu-mi departe? Iară eu? Eu… cui rămân?