Cunoașterea de sine

n-avem refugiu-n rime, ci-n cuvintele sublime,
nu ne-ncredem in povesti ci-ncercam a zgaria retine,
asa ca nu imi spune ce e rau si ce e bine
si mai ales te rog nu-mi spune ca ma cunosti pe mine.

eu am ajuns in viata la concluzia trista
c-un om nu-l poti cunoaste si ca e doar o fita
sa vrei sa faci pe altul sa fie ca si tine
nu-ncerca sa schimbi omul — el e o poezie.

respecta si asteapta sa ii cunosti cuprinsul
nu-ncerca sa ghicesti ce-i poate optimismul
sau ce e pesimismul cand stie a-l ascunde
un om e ca un soare — vine, traieste, plange.

cunoasterea de sine e supraapreciata
caci ne credem eroi, si n-o vitrina sparta
asa ca spune-mi mie — cum putem noi pe altii
sa ii analizam — sa le cunoastem astrii?

deci sa lasam doar timpul sa ne graiasca-n slove
povestile ce-n viata nu chiar mereu au probe
de dragoste, de ura, sau de speranta muta
in viata fericirea este o apa-adanca.

infinge in ea mana si poate-o s-o gasesti
ai grija insa ca poti pe altul sa ineci
nu incerca cu totul sa te azvarli in ea
caci vei uita de tine si de imaginea ta.