Așteptare

sta la poarta-ngrijorata
c-o mana peste cealalta
cu o lacrima-n privire
sufletul plange in sine.

vrea sa stie daca vine,
daca-i viu, daca-i e bine,
daca o mai tine minte
fiul ei iubit, cuminte.

lupta-n tara s-a gatat
oamenii s-au-nnapoiat
la neveste si copii,
la ea nimeni nu veni.

de trei zile sta in poarta,
lumea-i spune “soarta-i soarta”,
ea n-aude si nu vede
sta… priveste-n gol si crede.

se-aseza pe o banca-n drum
asteptand c-un dor nebun
raza ei din soare rupta
pruncul ei — cel dus la lupta.

cand pleca ii spuse: “Mama,
nu mai plange caci din rama
chipul meu iti va zambi
zi de zi cat nu voi fi”.

si chiar asa a si fost,
dar acum nu mai e rost
a privi-o fotografie
cand fiul are sa vie.

si trecu o saptamana
si trecu apoi o luna
si-apoi fiul aparu,
dar mamuca nu putu
a-l primi cum mult vroia
caci dormea si nu putea
sa se scoale si sa-i spuna
“bine ai venit” — “noapte buna”.

pruncul saruta trist chipul
ce-i zidise-n banca mitul,
ce-l asteptase in drum
si-adormi noaptea plangand.

lumea toata-acum aflase
ca pruncu-acasa se-ntoarse,
dar mamuca lui cea scumpa
adormi gandind la lupta,
adormi gandind la stele,
l-al sau chip ce sta-ntre ele
si-l visa acum pe veci
in sicriul scos din beci,
in care fiul o puse
o sarutase pe frunte
si-o baga in groapa-adanca
arunca pamant pe duca
si-i saruta chipul drag
si pleca in lume iar
vrand sa uite ca tarziu
a venit… mult prea tarziu…