Şi ce folos? Şi ce folos? E încă totu-ntors pe dos!
Secundele se sparg de geam şi se împrăştie pe jos!
În jur e tot tăcere surdă, toate încearcă să spună
Că mai nimic nu e normal în lumea-asta aşa nebună!

În căutarea fericirii ne-mpiedicăm noi de noi,
Ne ascundem de lumină precum struţii, da’n noroi!
Ne rămân imagini goale ce ne umplu de regrete
Şi ne-ntrebăm de ce viaţa ne zideşte în perete.

Vezi cortina cum coboară, cum se repede spre tine,
Ştii că nu-i poţi ţine piept, e mult prea grea pentru tine!
O implori să nu se ducă, să rămână-nca acolo,
Să mai stea măcar un act, apoi să te lase solo!

Acum gata, scena-i goală, publicul însă nu ştie
De s-aplaude, să plângă, sau să zic-”a fost să fie”!
Se ridică toţi de jos, aplaud-ultima oară
Şi-apoi pleacă, se duc toţi! Te lasă singur în seară!

 Te înclini, mulţumeşti lumii, dar deja e prea târziu
 Sala-i goală, ‘i întuneric! Totul e aşa pustiu!

Acesta a fost volumul #6 – Gânduri Omise !

 inrime se retrage, lăsându-vă cu 6 volume frumoase…

Le mulţumesc din suflet tuturor celor ce au citit, ce au simţit, ce au îndrăgit ceea ce am postat eu aici!

inrime este o parte din mine, dar mă bucur nespus când văd că şi alţii se regăsesc în cuvintele, poveştile şi sentimentele “aşternute” pe acest site.

Sper să ne auzim în curând… O vară minunată vă doresc!

Mă înclin în faţa voastră cu maxim respect,
Cristian CIOFU

Cinci rânduri pe-o hârtie, sau poate erau şapte…
Ultimele cuvinte lăsate ca o carte
Deschisă la o pagină cu vorbe aurite,
Am simţit cum mă scutur de-ale mele cuvinte!

Se mişcă tot cu mine, simt ochii cum m-apasă!
Vor să citesc, dar parcă… ceva-n min’ nu mă lasă!
Mă caut, dar n-am semne lăsate pe parcurs,
Mă pierd printre cuvinte desenate pe-ascuns.

Simt picioarele grele deşi ar vrea să fugă,
Să ajungă la tine, în braţe să te strângă!
Simt că am plumb în mine şi devin statuetă,
Îmi tremură trecutul ce-i desenat cu cretă!

Îmi iau inima-n braţe şi-i spun să nu mai bată,
Zâmbesc făr-a-mi da seama ce-anume mă îmbată,
Privesc prin foaia albă ce-acum de min’ se ţine
Ca un ultim sărut scria ” la fel ca tine “ !

Am bucăţi din tine-n ochi, de-aia-mi tremură privirea!
Lacrimi calde-mi zidesc chipul protejându-ţi amintirea!
Gândurile te pictează c-un creion ce-ncet dansează!
Te simt încă lângă mine, dar nu eşti şi-asta jenează!

Am o rană desfăcută, vântul suflă-n ea cu ură,
Tu nu mai eşti s-o acoperi, s-o săruţi, să-mi fii armură,
Acum asfaltul mă doare, simt că-mi calc încet pe vise,
Plânge cerul şi mă spală de cuvintele nezise!

Am pulsul ascuns în geantă, a fugit de vremea rea,
A simţit cum noaptea vine şi cum ziua te va lua,
Acum stă ascuns şi bate ‘n al sau ritm ce pare-a spune
” Nu te duce, mai rămâi, măcar câteva secunde… ”

Am buzele-nca pătate de săruturi apăsate,
Le simt calde, cum zvâcnesc, cum încă te simt aproape,
Le aud cum murmură un cântec ce-mi vântură
Prin mine fiori de gheaţă ce încet mă scutură!

Încerc să-mi protejez umbra, dar văd c-aici nu mai este,
A fugit, cred, după tine să te ţină în poveste!
Şi cuvintele la fel, le simt pe toate plecate,
Am rămas doar eu cu mine, simt cum cerul se desparte!

E soare azi deşi tot plouă,
Pe buze ai urme de rouă,
Parfumul dulce de căpşuni
M-amăgeşte să uit că-i luni!

Să stau în pat, să te privesc,
E tot ce vreau, tot ce-mi doresc,
Dar ceasu’ urlă-nfiorător,
Gonindu-mă din dormitor!

Uneori viaţa asta este nedreaptă tare -
Ne pune otravă pe petale de floare -
După care ne împinge să simţim mireasmă fină
Pentru a zbura o clipă şi-apoi a cădea-n surdină!

Simţim că toate-n jur zboară, c-avem aripi albe iară,
Că ne înălţăm spre cer, că atingem norii-n seară,
Că vedem culori pierdute, uitate mai odinioară,
Că drumul e luminat, că ne-aşteaptă trenu-n gară!

Simţim aerul ce-n două se rupe lăsând ecoul
Unor clipe petrecute, iar acum pustiu e holul!
Totu-i gol, tremur în mine, îmi e frig şi frig de teamă,
Te-aş strânge tare în braţe, dar nu eşti… camera-i goală!

Simţi cum aerul te-ngheată, nu respiri, te pierzi în ceaţă,
Ai vise ce te dărâmă şi iluzii ce te-nhaţă!
Îţi vezi pulsul-n patul gol cum îşi caută ecoul
Îl iei în braţe şi-i spui că şi tu tare-i duci dorul!

Hai vino te-aştept în oglindă,
S-apari tu din spatele meu…
Să îmi săruţi gâtul şi fruntea
Şi să-mi spui “eşti soarele meu”!

Şi-apoi să te sărut pe frunte
Şi pe-ochii căprui, minunaţi!
Să zâmbeşti pierdută în mine,
Să-mi spui “am venit! ce mai faci?”

Dar iar mă trezesc şi îmi pare
Că-s prea multe-umbre pe pereţi…
Şi-n visele mele întruna
Apari doar tu căci nu mai eşti!

E camera mare şi goală,
Îmi tremură sufletu-n ea!
Te văd în oglinda murală
Şi-ncerc să te scot iar din ea!

Am încă o parte din tine
Pierdută pe un colţ de pat,
Tremură o lacrimă-n mine
Mereu când îmi zic c-ai plecat!

Şi iar mă trezesc şi îmi pare
Că-s prea multe-umbre pe pereţi…
Şi-n visele mele întruna
Apari doar tu căci nu mai eşti!

Deschid uşa mereu cu teamă,
Căci ştiu că tu nu vei mai fi…
Să îmi sari la gât zâmbitoare,
Şi ştiu c-alta greu voi găsi!

Mă caut prin gânduri pierdute,
Mă găsesc cu tine zâmbind!
Mă întreb de ce acu’s altul,
Altul ce tot trage de timp!

Dar iar mă trezesc şi îmi pare
Că-s prea multe-umbre pe pereţi…
Şi-n visele mele întruna
Apari doar tu căci nu mai eşti!

Simt durerea cum apasă pe umerii mei de lut,
Orice por îţi ţipă numele sperând la-nc-un sărut,
Lacrimile îmi pictează chipul tău fără cerneală
Sunt atât de gol şi tremur, iar pun tot la îndoială.

Simt căldura cum apasă pe umerii mei de lut,
Mi-i topeşte şi mă face s-o iau iar de la-nceput.
Să îmi desenez cu cretă un contur şi-apoi să-l umplu
Cu speranţe şi iluzii, să pun totul înăuntru!

Simt imagini cum apasă pe umerii mei de lut,
Pierd din forţa ce-o aveam, n-am cuvinte, devin mut!
Dar prin semne şi cuvinte desenate pe hârtie
O să reuşesc mereu să-i spun vieţii cum să fie!

Simt aerul cum apasă pe umerii mei de lut,
Îmi dă-ncredere în mine, să văd totul cum am vrut?
Să m-arunc în alte braţe, să le las să mă înhaţe,
Să mă las furat de şoapte şi de alte gânduri hoaţe?

aş vrea atât să mai sărut
tot ce ai tu, doar un minut!
şi-apoi te-aş lua, te-aş lua pe-un nor
şi te-aş lipi de-al meu decor!

nu te-aş mai lasă s-o apuci
pe un alt drum cu coji de nuci,
te-aş înveli noaptea târziu
cu sărutări – cum doar eu ştiu!

ţi-aş pune viaţa mea pe jos
sau ţi-aş coase-aripi armonios,
te-aş învăţa să zbori, ţi-o jur
de m-ai lasă să-ţi fiu-mprejur!

dar pân-atunci te ocrotesc
aşa cum pot, cum reuşesc!
te fac să râzi, să uiţi de ploi
să vezi frumosul în război!

îmi place să te am în gând,
deşi te-aş prefera pe drum,
dar n-am să renunţ până când
voi irosi tot ce-am mai bun!

Am în minte doar secvenţe din tot ceea ce a fost:
Tu la uşă zâmbitoare, eu privindu-te frumos!
Mintea-mi joacă feste iară, arătându-mi-te-n gară,
Vreau să repet ce-am trăit, să rămân cu tine-n seară!

Şi când ziua o să vină o să trag de-un fir de lână,
O să-ntorc timpul cu mâna, făcând din soare iar lună,
N-o să las zorii să vină, o să-mi pun paznic în noapte
Toate speranţele mele şi iluziile deşarte!

O să zidesc încăperea cu vorbe ce rup tăcerea,
O să-ţi spun că eşti frumoasă, iar tu-o să-mi alini durerea,
O să te sărut pe frunte şi pe ochii adormiţi
Şi-o să-ţi spun cuvinte fine, chiar de tu-ai să-mi zici iar “minţi!”

O s-arunc în nori cu ceară, să fac găuri de lumină,
O să-ţi şoptesc la-ureche “hai, mai dormi, nu-i încă ziuă”,
O să te pictez în minte, măcar aşa să rămâi
O bucată-aici în mine, să spun “te-ador” să am cui!

O să iau apoi lipiciul din cămara istovită,
Să-ţi lipesc urmele paşilor din camera-asta mică!
Am să-ţi recreez făptura alinând astfel arsura
Ce-a rămas în urma ta, deşi am închis căldura!

simt cum totu-n jur dispare!
umbrele zboară spre zare!
te ţin strâns – nimic nu doare -
nu mai văd în depărtare.

eşti aici, atât contează,
îţi simt trupul cum vibrează,
îţi simt inima cum bate,
şoptindu-mi “rămâi aproape”.

părul tău-mi mângâie chipul,
obrajii-mi imită ticul
de-a zâmbi când totul doare,
de-a te săruta cu-ardoare!

toţi au dispărut în ceaţă,
simţi că eşti în altă viaţă!
îţi simţi inima-nvelită
de-o căldură inedită!

şi ai sta aşa o viaţă -
ascuns de o lume hoaţă -
care-ţi fură din secunde
şi te lasă doar c-un nume…